Blind spot

I hate seeing patterns in the way people think and act. Hate recognizing them. Hate predicting what someone will do or say, or understanding what makes them do it. I’ve seen it so many times in so many people – constantly reacting as if following a predefined computer program.

Witnessing this scares me, because I always wonder how much am I really exactly like that – unable to act outside the pattern.

And if I am like that, I am not what I would believe a free human being to be. I am a predictable pattern that’s not alive but simply living. Supposedly, like any other organism on this planet.

Consciousness would – in this case – actually be something we experience passively. We would mistakenly think we exercise free will. We wouldn’t even be able to tell that we don’t, simply because we lack the needed brain power to recognize it and understand. It wouldn’t be free will at all, but a mere enactment of the patterns that are engraved in our brains. And I would hate that so very much. I don’t want to be that! And yet I see it so often around me. People incapable of going outside their loops, always moving within a very limited set of ideas creating their fixed image of themselves.

Seeing these patterns in other people is not something I find useful. It would only ever be useful if there was some sort of key to the patterns that I could use to unlock them. I would then actively try to unlock people’s minds – help them see themselves objectively from the outside, so they could decide to break that relationship they’re so invested in with themselves. Try something completely new they were not capable of before. Redecorate their brains from time to time. Change a little.

We’re all engaged in an inner conversation with ourselves, repeating or echoing our own thoughts for various functional reasons. But who is repeating whose thoughts?…

That constant inner dialogue could make room for trying out things that were never there before. In a vast world of experience, why would we ever want to limit ourselves to predefined patterns? Get out of your head! Take a look at your inner dialogue. Listen to yourself, hear yourself saying those things you have repeated the most. And then do some target practice with some of those things. Bang bang! Gone!

Now that free space can let something new shine through. Something you define with today’s mind and not with yesterday’s patterns.

What I really love is to be surprised by people from time to time. The smallest surprises! They are all small victories against our stagnant nature.

Patterns are for sure very useful, we don’t need to constantly reinvent the wheel to function properly. It is absolutely great knowing someone well enough so you can match them like cogwheels. Stability, equilibrium, moderation, predictability are all working great in helping us achieve our goals. Having long term goals that you stick to is also generally a way to live your life that makes a lot of sense.

The problem is really only if our particular thinking patterns are fixed in a state where they don’t necessarily work in our favor. And we have a blind spot exactly where the patterns are. We tend to accept those and not even realize it.

At some point, something better than what we set out to do is happening right next to us, but we can’t recognize it. The challenge is noticing them at all, because they fall outside of our normal patterns. And we are short-sighted. We don’t pay a lot of attention to what we are constantly telling ourselves. And we don’t pay a lot of attention to what is actually happening outside of our minds either.

We are so invested in our usual internal dialogue that we just never stop and think to replace it with something better. As they say, you can’t see the forest because of the trees.

 

mirosea a friptură cînd l-am întîlnit pe Triunghiular

și-am plecat iar, vrum vrum, vrum vrum. De sus venea seara și din față un nor suculent care mirosea a toate fripturile din lume. Mi-am imaginat că s-a întâmplat ce profețise Naum de Gellu, că se izbise în sfârșit camionul încărcat cu pui de camionul încărcat cu sos și pe zeci de metri se împrăștiaseră fripturi colorate auriu-scorojit. Vrum vrum, vrum vrum. Seara începea să se amestece cu mirosul și nu mai știam care de unde vine, mi se părea că de sus vin pielițe de piept de pui, pline de colesterol și din față veneau seri bine pătrunse, unsuroase. Când am ajuns la răscruce mirosea puternic a seară cam arsă și de sus ne învăluia o friptură fermecătoare. Atunci l-am văzut pe Triunghiular.
-Uite un Triunghiular, zise Poeteski uimit.

Tuța din Țuțula-poveste cu bîzne de la Oama de Tinichea

În lumea Țuțula fiecare nou-născut intră sub protecția unei zâne care trebuie să îi aibă de grijă și să-l urmărescă îndeaproape până devine adult. Zânele au fost mereu numeroase în Țuțula și fiecare dintre ele își pune foarte puternic amprenta asupra copilului pe care îl supraveghează. Spre exemplu, de obicei copiii aflați în grija zânei Miesa devin oameni de știință și își dedică viața studiului bobului de fasole. Asta pentru că Miesa are un nas în formă de bob de fasole.

*

Nașterea Tuței a fost un moment de mare fericire în familie. Părinții ei își doreau enorm un urmaș și abia așteptau să vadă ce zână se va ocupa de copilul lor. Sperau din tot sufletul să fie Bilena pentru că în mod sigur dacă ar fi fost așa copilul lor ar fi fost alături de ei pentru totdeauna: Bilena este cea mai urâtă zână, fără niciun fel de personalitate și aptitudini de a interacționa social. În mod sigur și Tuța ar fi fost influențată de ea și, prin urmare, niciun țuțul nu o va plăcea vreodată așa că putea rămâne în casa părintească până la adânci bătrâneți. Tuța a ajuns însă sub aripa lui Hairy Fairy, o zână misterioasă, sosită de pe mealeaguri străine, tocmai din acel loc numit America. Locuitorii din Țuțula nu știau engleza și deci nu știau ce înseamnă Hairy Fairy, însă au acceptat-o repede pe nou venită deoarece era americancă.
Hairy Fairy e o zână năstrușnică: nu se sfiește deloc să îndeplinească dorințele protejaților ei, dar știe că totul are un preț așa că de fiecare dată când îndeplinește o dorință fie fetei îi crește păr în locuri nedorite, fie băiatul rămâne spân în locuri esențiale. Tuța avea să se confrunte cu justiția asta zânească destul de devreme în viață: când era mică obișnuia să-și ascundă dinții de lapte căzuți sub pernă, crezând că zâna Măseluță are vreo putere și o să-i lase un bănuț sub pernă. Noaptea, însă, Hairy Fairy venea, îi lăsa un bănuț sub pernă și un smoc de păr în plus pe cap.
Din lipsă de opțiuni, Tuța a devenit rockeriță, era singurul mod prin care toată claia ei de păr să fie apreciată și valorificată. A făcut însă greșeala de a-și dori ca noul ei coleg de bancă să nu mai miroasă mereu a usturoi. Dorința i s-a îndeplinit, dar s-a trezit cu niște păr axilar de invidiat. „Nu-i nimic”, și-a spus Tuța plină de optimism, „acum pot deveni hippioată”. Și a devenit hippioată.
Tuța însă nu contenea în a-și dori lucruri: ba voia să mănânce cartofi prăjiți, ba închidea ochii și își imagina cum ar fi să nu vină azi profesorul de matematică la oră, ba visa la ultimul album al trupei ei preferate, ba i-ar fi plăcut să vadă o ploaie de meteoriți, ba privea cu ochi melancolici la noile jucării verzi de la magazinul de jucării. Până la 15 ani, Tuța nu mai putea merge la plajă fără să se epileze cu atenție înainte: avea păr până și în fund.
La 15 ani și jumătate, Tuța s-a îndrăgostit pentru prima dată: era un băiat aflat tot sub protecția lui Hairy Fairy, un chelios care știa foarte multe despre păr. El rămăsese fără podoaba capilară deoarece avusese la fel de multe dorințe ca Tuța și drept compensație pentru chelia lui și-a propus să învețe totul despre părul capilar, axial și pubian. Tuța avea senzația că aveau atât de multe lucruri în comun, ea avea atât de mult păr, iar el știa atât de multe despre el, încât simțea că el e alesul. Așa că într-o zi, în timp ce stăteau pe iarbă în parc, a închis ochii și și-a dorit să fie sărutată de chelios. Hairy Fairy și-a făcut apariția și fața spânului s-a apropiat de a Tuței ușor, exact cum își imaginase ea. Îi putea simți respirația fierbinte și totuși nu întelegea de ce nu îi simte buzele moi peste ale ei. Când a deschis ochii și și-a dat seama ce s-a întâmplat a scos un țipăt și s-a îndepărtat fugind și cu ochii în lacrimi. Chelbosul își lipise de fapt buzele de smocul generos de păr care se ivise din nasul Tuței fix în momentul în care el se apleca spre ea.
Acela a fost momentul în care Tuța și-a dat seama că nu e bine să-ți dorești nimic, niciodată!

beer me a story

Pop the beer, they say, și eu o desfac  cu pila de unghii ca să nu-mi sară lacul colorat în cap să mă înece. The story of the drunk, poveste despre Lady Miserupe, cea cu pizda umedă azi, putredă mâine. Cea cu fața demarcată de o inimă, căci dacă sub sâni nu are, măcar deasupra ochilor să fie. Se făcea că prințul i-a trimis veste printr-un corb negru ca pana de-o au pandurii la panglica pălăriei. Corbul se născuse dintr-un ou, iar oul fusese străpuns cu laserul și tatuat cu un mesaj secret. Apoi zăcuse ani și zile, apoi ani de zile, apoi zile care făceau ani, într-o colivie de la poalele poalelor castelului Visegrad, cu ciocul topit și lipit într-un falus osos și mut. Prințul l-a prins de picioare și l-a suflat cu damf de bere că vine, iar corbul a luat-o la zbor peste ere și sfere, peste egrete împenate cu regrete, peste crime de rime. Prințesa a primit corbul, l-a mângâiat pe falusul ciocat și s-a bucurat umedă de așteptare. Așteptarea e cu atât mai plăcută cu cât e mai lungă.

Ani plini cu vârf și îndesat de zile, zile stratificate pe ani, ore cumulate în zile și adunate din secunde, pe scurt și după un mic squirt, the drunkstoryteller zice că prințul a rămas undeva pe drum, la linia de start și nu a mai plecat niciodată, urmând să ajungă patru zile mai târziu. Starea de așteptare s-a prelungit la infinit iar prințesa s-a umezit din nou de plăcere în tăcere. Lady Miserupe l-a așteptat cât l-a așteptat, preț de câteva așteptări serioase și două-trei ușuratice, apoi a băut la bere cât nu era în tot regatul de a trebuit să cumpere cu smaraldele de la chiloții umezi câteva butoiașe. ca să se termine totul și măcar să nu mai aibă unde să ajungă prințul în caz că s-ar fi terminat eternitatea și-ar fi pornit-o la drum.

Pop the beer, I say…pentru că…

Așa poveștile par reale într-o realitate aparent imaginară.

Prima transformare meritorie a lui Mizrael

Mizrael nu și-a plătit intrarea la bîlci. A fentat ghișeul de bilete rostogolindu-se printre picioarele oamenilor de bună-credință, pînă l-a snifuit un bichon înțolit ca un soldățel. Doar ce-a făcut niște Snif-Snif și Mizrael a fost aspirat în nara stîngă a cățelului creț, care lătra în si bemol cînd se auzea strigat Crețel. Cît a stat Mizrael în nasul lui Crețel, toată lumea știe cu siguranță, pentru că pe vremea aceea era obligatorie purtarea unui singur ceas, pentru a se evita dubiile. Singur Mizrael era confuz. El purta din fragedă copilărie două ceasuri, pe nume Ana și Anus, care arătau musai două ore diferite. În felul acesta, întîlnindu-l, nimeni nu știa precis dacă trebuia să se afle atunci acolo sau nu. Altfel spus, văzîndu-l pe Mizrael, nimeni nu știa dacă trebuia să fie întîlnit atunci sau nu.
Lui Mizrael mereu i-a plăcut să plutească în ape tulburi. Acum însă plutea în muci. Călduți, într-adevăr, dar totuși muci. N-ar fi trebuit să plece de pe nava Chistoria fără cele două gărzi de chist, Molina și Pristina. S-a purtat ca un iresponsabil, se gîndi Mizrael. Cum va mai călători inter-universal , cum va mai face rele galactice, cum va mai îndurera lumile dacă soarta lui era să-și găsească sfîrșitul încleiat în nasul unui bichon? Văzu totuși partea bună a lucrurilor, e drept că destul de neclar din cauza vîscozității mediului, și anume faptul că nu-și luase mantia verde-toxic cu el. În eventualitatea că va scăpa vreodată din Crețel, măcar nu va trebui să plătească o avere la curățătorie. Cu astfel de gînduri într-însul, Mizrael nici nu observă cînd a fost strănutat pe un petic de iarbă, între labele unui leu călărit de Molina. Lîngă ea, călărind un alt leu și înarmată cu o pană, Pristina ataca furibundă nasul lui Crețel. Era atît de implicată în ofensivă încît s-a desprins nesimțită de spinarea leului și a levitat crăcănată, executînd multiple fandări cu pana și parînd contraatacul suflării bichonului, pînă cînd l-a văzut pe Mizrael teafăr și slinos, încurcîndu-se într-un trifoi punk cu o singură foaie în mijloc. După aia a căzut în cur.

Crețel a fugit schelălăind o melodie cunoscută în timp ce Mizrael se bucura cu o față acră de prezența salvatoare a gărzilor lui de chist. Cei trei s-au privit cu însemnătate și au pornit spre cortul vrăjitoarei, unde Mizrael avea programată o ședință de Tarot. Cînd mai aveau doar două corturi pînă la sălașul vrăjitoarei Bitchy Witchy și Piticii, clovnul Buratino a sărit în fața lor de undeva. Molina zicea că din dreapta, Pristina răcnea că din stînga, Mizrael avea impresia că de fapt nu sărise de nicăieri ci ori era dintotdeauna acolo sau, și mai probabil, ei nu se aflau de fapt acolo, doar urmăreau un film pe puntea de comandă a navei Chistoria. Buratino era un clovn-balonator, adică lua pe oricine în balon și-l modela corespunzător cu normele în vigoare. Buratino nu lucra după norme debile și repeta asta la fiecare revelion, de obicei de la balcon. În fine, Buratino nu sărise nici din dreapta, nici din stînga, nu fusese dintotdeauna acolo și în nici un caz nu jucase în vreun film, exceptînd o producție low-budget cu minore care făceau clovnii să plîngă.

Buratino nu sărise de nicăieri. Buratino însuși a fost extrem de suprins văzîndu-i pe cei trei intrînd brusc în dinaintea lui, care se bucura tocmai atunci de puțină tihnă. S-a enervat insesizabil sub machiaj și, îndreptînd un balon lunguieț spre Mizrael, l-a absorbit în aerostat.

Mizrael a suferit niște modificări vizibile cu ochiul liber, cu ochiul lentilat sau ochelarat, verde sau căprui, în unele cazuri chiar și glaucomat. Buratino l-a corectat cu un profesionalism desăvîrșit, obținînd ulterior cîteva distincții la nivel planetar, precum și numeroase mesaje de mulțumire de la Molina și Pristina, a căror funcție în cadrul Chistoriei nu mai era cea de gardă de chist, ci gardă de corp de mascul înalt și musculos care seamănă periculos cu Johnny Depp.

Aceasta este povestea primei transformări meritorii a lui Mizrael. În final trebuie spus că nu a mai ajuns la vrăjitoarea Bitchy Witchy și Piticii ca să-i dea în Tarot, dar aceasta, fiind o vrăjitoare responsabilă, a etalat oricum din vreme cărțile model Waite-Smith din 1909, folosind motivul Marii Preotese. Și a știut dinainte ce urma să fie. Dacă o fi apucat să discute ceva cu Buratino despre asta înainte să ajungă Mizrael la bîlci, asta nu știu să vă spun, d-aia încalec repede pe-o șea și vă las așa și-așa.

Mizrael changing

extrase și fardate din Alfabecedarul lui Paul Goma

Pizdar din dar se face rai…

abajurămînt de perfidelitate

un adevărat abandomn, a închis cu grijă ușa

abandonator exterminatorul

mai am un singur abandor

cutia Abandorei

abanostil-luptător de clasă negru

ai auzit abătunetul?

abătuta pe așaișpe e un dans foarte vesel

abisalt mortal

spațiul brînzoieritic

Pînă-n brînzele albe!

încalță-te în broscanci

vinovat de penisid

adeptul pizdacreționismului

Cum să melcești un pălăriat urecheat sau Neajunsuri despre scuipatul în bere

Băgasem un picior sub mine ca să opresc senzația de căcare, poziționînd călcîul ca un dop în cur. Stăteam așa pe băncuță, prefăcîndu-mă că adulmec berea de pe masă, ca și cum asta ar fi părut mai demn în ochii celorlalți clienți ai barului. Mult mai demn decît o duduie care se chircește printre oameni sprijinindu-și găozul în călcîi.

După aia l-am văzut, avea pălărie și asta m-a bucurat puțin, pentru că eu îmi făcusem un coc elegant înainte să plec de-acasă. De sub pălărie, mai degrabă împungînd borurile în sus, îi ieșeau urechile. Mă uitam la urechi și nu înțelegeam de ce mă-sa nu i-a înfășurat sfecla cu un fular ca să-i lipească de cap aripile alea albicioase. Cum fac mamele cu plozii crăcănați sau cu semne de paranteză, le înfașă picioarele ca la gheișe, doar că pe verticală, nu pe orizontală. Sau așa ceva. Partea bună e că îmi trecuse căcarea. Pălăriatul se ridică brusc, întinzîndu-se cît era de lung, pentru ca aproape imediat să-și scadă din înălțime o cocoașă. Mă deziluzionează băiatul ăsta. Mai întîi urechile, apoi cocoașa. Și urechile ca urechile, dar cocoașa arăta exact ca un nasture dintr-o șopîrlă făcută ghem. M-am gîndit puțin că dacă i-aș desface nasturele, i-ar cădea pe jos toate organele, intestinele i s-ar desfășura ca niște gheme de lînă desfirate de mîțe, iar pielea dezumflată și încrețită i-ar face blrlropsc pe parchet. Mi-a venit să vomit și-am zbughit-o pe lîngă el, uitînd să-mi mai fac griji cum că dacă-mi scuipă cineva în bere. Încerc de fapt de ceva vreme să mă obișnuiesc cu gîndul că scuipatul e de fapt salivă și dacă aș bea bere cu scuipat ar fi ori ca și cum m-aș pupa cu cineva, ori ca și cum m-aș fute rough și masculul mi-ar scuipa în gură.

În baie se rimela o domnișoară cu buze subțiri și un rictus uscat între ele. Un fel de zîmbet deshidratat. Cînd m-a văzut băgînd capul în veceu parcă i-a trosnit puțin, ca un vreasc. Am dat-o-n mă-sa și-am icnit degeaba de cîteva ori, apoi am decis că mai bine să fiu sigură. Incredibil cum seamănă striațiile gîtlejului cu ale vaginului, uite de ce le place bărbaților să fută-n gît. În timp ce vomit mi se pare că-mi ciripește între-picioarele. Sigur că mă excită două degete în gît, acum cîteva zile m-a excitat un puiuț de pernă învelit în mătase. La ultimul joint m-am excitat pur și simplu stînd întinsă pe burtă, mi se părea că am un clitoris supradimensionat, un fel de ștoi ornat cu mantie din labii. În situația asta, două degete în gît nu-s altceva decît o pulă circumcisă. Simbolistica pălăriatului urecheat îmi aprinde călcîiele multifuncționale și le pocnesc festiv de trei ori. Din tavan cad confetti. Ies din budă, scot vreascul din botul domnișoarei și-l folosesc drept indicator:

-Pălăriatul urecheat, doamnelor și domnilor, nu este altceva decît un falus încovoiat, proiectat în scopuri educaționale de trupele de gherilă hormonală. Aparițiile lui au fost menționate în Enciclopedia Societății Secrete a Curvelor Iubitoare de Futai, la paginile 20, 49, 128 și 232. Dacă nu arată fix ca o pulă, atunci se poartă ca una. Există un singur mod prin care poate fi redus la tăcere și dimensiuni nostime.

Și, spunînd acestea, am sprintat voioasă către personajul imvaginației mele înflăcărate, sărind direct în vîrful lui cu bătaie pe piciorul drept. L-am doborît la podea ca pe-o popică, apucîndu-l cu zel de urechi. M-am adresat din nou doamnelor și domnilor, descriind următoarea mișcare ca pe o frecare continuă de fața inestetică a creaturii. La intervale regulate botul pălăriatului se întrezărea rotunjit într-o pildă aburindă. Ca și cum mi-ar fi suflat rotocoale de fum în pizdă. Mi-am simțit brațele ventilînd aerul îmbîcsit și lîngă noi aterizează ghidată și neinvitată nava Chistoria. Mizrael, proaspăt și netransformat, coboară ghiduș cu două sticle de vin țopăind la stînga și la dreapta lui, noțiuni relative cînd ești un chist cam sferic din profil, dar să zicem. Îmi amintesc secretul lui Bîldîbîc, care zice așa, că vinul după bere e plăcere, îl calc pe urecheat din greșeală pe față, alerg spre masa mea să-mi termin berea că se lasă cu dezmăț ultrastelar, apuc să înghit cîteva guri cînd simt ceva ciudat. Pun cu zgomot și furie sticla pe biscuitele protector și urlu larg:

Bă, nesimțiților, care mi-ați scuipat în bere?!

Mizrael se întîlnește cu Clara B.

Mizrael a coborît îngrijorat din nava Chistoria, parcată cam prea aproape de un Buick chior de-un far, în fața cîrciumioarei La liniște și Pace de pe Route 66, undeva pe dreapta în direcția de fugă. Și-a înmuiat un colț al pelerinei în lichidul arahnoidian din care era compus și a frecat o zgîrietură aproape invizibilă de pe aripa dreapta față a navei,  pînă cînd a transformat-o într-o gaură vizibilă și fumegîndă. Din cauza acidului sulfuric degajat de culoarea verde-toxic a pelerinei, bineînțeles. Lucrurile nu stăteau însă la fel de rău ca atunci cînd fetița cu chibrituri a dat foc micii căsuțe din prerie și Mizrael a vrut să o liniștească ștergînd-o la ochi cu mantia. În fine, Mizrael a trecut peste cumplita amintire și peste faptul că iar și-a bătut joc de munca tinichigiilor de pe planeta Fierrari Maximus, s-a transformat repejor în chelnerița Roberta, și-a făcut loc printre doi zombi blazați și o plajă măturată de un tsunami și a intrat în cîrciumioară ca s-o caute pe Clara B.

Domnișoara stătea ghemuită într-o canapea murdară, între un afiș pe care era scris meniul zilei și un tablou în care era înrămată singura persoană căreia i se întîmplase ceva rău în cîrciumioară, tablou intitulat Excepția. Persoana, care murise inexplicabil înecată cu un chips cu aromă de smîntînă și oțet, se ascundea acolo de  Blablazel, o entitate răuvoitoare care o urmărea asiduu în baza unui contract de blestem conceput și invocat de o colegă de muncă. Teoretic, fiind îmbibată într-un cîmp de imposibilitate a vreunui eveniment nasol, cîrciumioara ar fi trebuit să reprezinte un loc sigur pentru toată lumea, dar uneori se întîmplă și căcaturi, nu mai contează.

Clara B. continua să șadă în canapea, cînd Mizrael, transformat acum în chelnerița Roberta, i-a servit a șasea bere și, folosind o scobitoare, și-a întins rujul de pe buze, care se brînzise din cauza calității proaste. Apoi s-a așezat pe un braț al canapelei, făcînd-o pe Clara B. să urle puțin pentru că de fapt era brațul ei, dar trecem peste asta, fiind extrem de  jenant pentru o fată să îi fie confundate brațele cu cele ale unei canapele.

-Dragă, tocmai au sunat de la administrația blocului tău, zice Roberta clefăind o gumă de mestecat roz. Au zis că ieri, cînd ai ieșit din casă, ai trîntit ușa exact peste tivul universului și-a rămas prins acolo. Chirăie de-a asurzit toți vecinii.

-Ei bine, să aștepte, spuse Clara B. îmbățoșîndu-și un zuluf cu degetele înmuiate în apă cu zahăr. Am treabă.

-Știu, pisi, numai că, vezi tu, universul avea programare azi la croitoreasă, să-și scurteze tivul. S-a schimbat moda, n-ai văzut știrile? În fine, ideea e că programarea e peste cîteva minute și mă gîndeam că, dacă vrei, pot să te ajut cumva.

Clara B. oftă iritată dar se ridică din canapea zornăind cheile apartamentului. Chelnerița Roberta îi făcu șmecherește cu ochiul și spuse:

-Ia fii atentă aici!

Apoi s-a transformat într-o superbă pereche de țîțe pietroase în formă de pară și s-a lipit de pieptul Clarei B. care s-a bucurat instantaneu. Afară erau mai multe urgii, printre care o haită de lepriconi vrăjmași, un pod pe cale să se prăbușească și niscai extratereștri psihopați. Clara B. a înșfăcat din rastel un Makarov PMM de export, fluturîndu-l deasupra capului ca și cum ar fi fost o idee. Apoi s-a gîndit retroactiv și a decis să-și înfigă arma în țeastă, cu țeava afară, ca să aibă mîinile libere. A zbughit-o în cea mai mare viteză spre nava Chistoria, împușcînd totul în rafale circulare, urlînd și mamelindu-se în draci.

Ajunsă la pupitrul de comandă al Chistoriei, Clara B. a văzut o manetă groasă și lungă. Din cauza ciupiturilor și strînsorii repetate la care fusese supus, Mizrael trecea momentan printr-un fel de leșin și nu era în stare nici măcar să se transforme la loc, dar să mai și conducă nava. Din fericire, Clara B. nu avea nici un fel de jenă, așa că s-a așezat dibace pe manetă și a pilotat nava de cîteva ori, ajungînd la timp în fața apartamentului ca să elibereze tivul universului de sub ușă înainte ca acesta să facă o criză de nervi și să explodeze.

M-am trezit cu pinguini

Aveam cîțiva pinguini în ureche și încetasem să mai cumpăr bețișoare igienice. Ultima dată cînd am folosit unul am reușit, fără să vreau, bineînțeles, să înghiontesc atît de tare un pinguin care nu reușise să fugă de la o ureche la cealaltă, încît l-am traumatizat cromatic. S-a înnegrit pe burtică și s-a albit pe spate. Ceilalți îi spuneau Negativul și era oarecum mîndru de porecla lui. Așa credeam eu, mie nu mi-a zis niciodată decît vorbe urîte pe care i le toleram măcinată de vină.
Viața cu pinguini în ureche pare mai lungă decît viața fără pinguini în ureche sau în alte părți ale corpului. Zilele treceau pe rînd, fără vreo grabă deosebită, fără să se calce pe ore și fără să-și trimită minutele mai în față ca să cîștige doi-trei oameni acrișor-transpirați. Erau practic două familii de pinguini, Pinguinii de Dreapta și Pinguinii de Stînga. Li se părea foarte cool că numele lor de familie conțineau particula nobiliară de. Într-o dimineață, cînd îmi întindeam ridurile cu cremă potrivnică, capul familiei de Dreapta s-a împleticit demn pe umărul meu și s-a privit în oglindă. Își lăsase barbă, iar pe creștetul mic și țuguiat își împletise o coroană de cili. Era tare țanțoș. M-a văzut că pufnesc nesimțit în rîs și a pufnit, în replică, un pîrț în timp ce se băga la loc în ureche. La scurtă vreme m-au pocnit pe dinăuntru cu ciocurile de-am zis că înnebunesc. Și-au făcut loc naiba știe cum pînă în creier și s-au pus pe mișunat, reconectat sinapse, dat cu șutu-n neuroni, pinguinele jucau elasticul cu dendritele. Haos. M-am dus la bere. Am cerut cîteva și le-am băut. Pinguinii mei joacă ping-pong, mingiuca zboară din Wernicke în Broca, Negativul împroașcă sudălmi iar eu beau bere.
Stau la masă lîngă un copac și lîngă copac, de cealaltă parte, stă un tip cu fața lungă. Arată ca un rockstar, îmi zice că s-a trezit într-o dimineață cu ponguini. Nu-s tocmai răi, se joacă de-a ruptul realității în fîșii cu care se distrează legîndu-l pe tip la ochi. Tipul cu ponguini are dinți mari, de cal, o să-i sug la un moment dat, de asta sunt sigură. Sper doar să nu mă aleg cu vreun ponguin, nu știu cum s-ar înțelege cu pinguinii mei. D-aia îi zic tipului, oftînd cu regret, dacă te-ai fi trezit cu niște delfini, poate că am fi avut o șansă. Am fi fost în contururile goale, gata să fuzionăm în timp ce delfinii tăi se ocupau cu exilarea pinguinilor mei.
Tipul cu ponguini șuieră trist, dintre lopătari îi zboară o fărîmă de scuipat în timp ce capul familiei de Dreapta se pîrțîie cu noblețe în hipotalamusul meu. Nu am, pur și simplu nu am altceva de făcut decît să mai cer o bere.